Universitatea „Andrei Şaguna”, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică - Legea 116/2005, are în componenţă Facultatea de Ştiinţe juridice si administrative (specializarea Drept şi specializarea Administraţie publică), Facultatea de Ştiinţele comunicării şi ştiinţe politice (specializarea Jurnalistică, specializarea Stiinţe politice, specializarea Relaţii internationale si studii europene) specializarea Sociologie), Facultatea de Psihosociologie (specializarea Psihologie, specializarea Sociologie),, Facultatea de Ştiinte economice (specializarea Finanţe-bănci, specializarea Management, specializarea Contabilitate si informatica de gestiune, specializarea Informatică economică), în care studiazã peste 3.500 de studenţi, sub îndrumarea unui colectiv prestigios de cadre didactice ce garantează prin înalta competenţă şi ţinută morală, calitatea procesului de învăţământ.
 
 
 

SECTIUNEA 1

Creat 04/07/2010 16:43:56 | Ultima modificare 04/07/2010 16:49:09
I. PROTECŢIA JUDICIARĂ
A VICTIMELOR TRAFICULUI DE FIINŢE UMANE

Lungu Viorica
Judecător, Tribunalul Tulcea
vlungu@just.ro

Abstract/Resume
Lucrarea „Protecţia judiciară a victimelor traficului de fiinţe umane” evidenţiază caracterul istoric şi universal al fenomenului. Totodată, sunt prezentate principalele forme de trafic, din punct de vedere al drepturilor omului (sclavia, munca forţată, violenţa, abuzul de încredere, agresiunea fizică şi psihică a persoanei), factorii care generează şi susţin fenomenul traficului de fiinţe umane, valorile sociale lezate, scopul vizat şi formele organizării traficanţilor.
În capitolul III sunt prezentate actele normative ce conturează cadrul legislativ românesc şi definesc conceptul de protecţie a victimelor traficului de fiinţe umane precum şi măsurile de protecţie acordate victimelor, aşa cum rezultă ele din prevederile Legii nr. 211/2004.
În capitolele IV – VI se defineşte noţiunea generală de protecţie socială a victimelor traficului de fiinţe umane şi formele acesteia, precum şi noţiunea de protecţie judiciară a victimelor.
Totodată, sunt prezentate serviciile sociale oferite victimelor traficului de fiinţe umane în România şi formele de cooperare internaţională în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului.
În capitolul VII se face o prezentare a politicii europene în materie, cu trimitere la instrumentele legislative de combatere a traficului de fiinţe umane şi a structurilor specializate de cooperare poliţienească şi judiciară, respectiv Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) şi EUROJUST.
În ultimul capitol, plecându-se de la carenţele şi neclarităţile privind definirea unor instituţii dar şi a metodelor şi mijloacelor de lucru, se fac propuneri „de lege ferenda” menite, în concepţia noastră, să eficientizeze lupta de combatere a fenomenului traficului de fiinţe umane.
I. Traficul de fiinţe umane – fenomen istoric cu conotaţii naţionale şi internaţionale
Ca fenomen, traficul de persoane are rădăcini îndepărtate în timp, existând rapoarte ale poliţiei din alte state, datate de la sfârşitul secolului al-IX-lea, care indicau răpiri şi vinderi de copii şi fete din statele locuite de evreii din Ţara Galilor şi din alte ţări ale Europei Centrale şi de Est, în aşa numitele case de toleranţă din toată lumea, în special în America de Sud. În America Latină şi în Caraibe, în particular în Argentina şi în Brazilia, date despre astfel de cazuri sunt înregistrate înainte de anii 1860. În zilele noastre şi în plan regional, criza din Balcani din ultimul deceniu a favorizat dezvoltarea fenomenului, România fiind citată, atât ca ţară de origine, cât şi ca ţară de tranzit pentru marile reţele de trafic de femei, provenind îndeosebi din Asia, dar şi din ţările vecine ca: Ucraina, Belarus sau Moldova, cu destinaţia în ţările din fosta Iugoslavie (cu accent pe regiunea Kosovo), precum şi Turcia, Grecia, Cipru, sau statele din Europa Occidentală.
Fenomenul traficului de fiinţe umane, care a cunoscut o creştere constantă în ultimii ani declanşând un important semnal de alarmă la nivel naţional şi internaţional, nu este unul episodic pentru că, aşa cum rezultă din studiile şi experienţa statelor care se confruntă cu această problemă, implică un număr mare de persoane, cunoaşte profunde conotaţii de ordin social şi economic şi demonstrează încălcarea fără echivoc a drepturilor fundamentale ale omului.
În acest context se impune formularea unor politici coerente pentru prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, proces care întâmpină însă o serie de dificultăţi rezultate, în primul rând, din necunoaşterea dimensiunilor reale ale fenomenului datorită mobilităţii sale foarte mari şi intensei circulaţii peste frontiere a persoanelor şi bunurilor şi, în al doilea rând, din obscuritatea fenomenului asigurată de menţinerea manifestărilor sale în contextul unor activităţi aparent legale.
II. Forme ale traficului de fiinţe umane
Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate, defineşte formele în care se organizează această infracţiune în raport de caracteristicile persoanelor traficate şi traficante, de scopul urmărit şi interesul vizat, de natura cauzelor care au generat fenomenul, de implicaţiile sociale, dar şi de specificul valorilor lezate (drepturile omului).
Din punct de vedere al drepturilor omului traficul de persoane include: sclavia, munca forţată, violenţa, abuzul de încredere, agresiunea fizică şi psihică a persoanei, fiind pe deplin justificată aprecierea că traficul de persoane este o formă a sclaviei la început de mileniu.
Sub aspect economic, traficul presupune interese financiare (profituri uriaşe), reţele regionale şi internaţionale, circulaţia ilicită a banilor(spălarea banilor care provin din trafic şi pe baza cărora se realizează activitatea de traficare).
Din punct de vedere al originii fenomenului, factorii care generează şi susţin traficul sunt sărăcia accentuată a victimelor, nivelul educaţional scăzut, lipsa încrederii în sine, eşecurile în viaţă, migraţia occidentalilor, amatori de experienţe sexuale către est, unde piaţa prostituţiei este mai tentantă.
Din perspectiva valorilor sociale lezate, persoanele traficate sunt reduse la condiţia de marfă, sunt dezumanizate treptat, fiindu-le lezate sentimentele cele mai profunde.
Din perspectiva implicaţiilor sociale, datorită creşterii alarmante din ultimii ani, traficul de persoane devine un fenomen naţional şi internaţional.
Prin prisma scopului vizat, traficul de persoane presupune profituri scăzute pentru societate şi profituri uriaşe pentru traficanţi, care reinvestesc profiturile obţinute pentru derularea în continuare a activităţilor de trafic. Prostituţia (în general exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor) constituie principalul scop al traficului şi modalitatea de obţinere a celor mai mari câştiguri. La aceasta se adaugă traficul în scop de muncă forţată, comiterea de infracţiuni prin constrângerea victimelor traficului şi prelevarea de organe.
Sub aspectul organizării traficanţilor, traficul îmbracă următoarele forme:
- traficul ocazional care constă doar în transportarea internă/internaţională a victimelor
- traficul în bande, sau grupări mici, când traficanţii sunt bine organizaţi şi specializaţi în traficarea cetăţenilor în afara graniţelor ţării folosind aceleaşi rute
- traficul internaţional, cel mai laborios organizat, derulat de reţele periculoase şi greu de combătut.
Din perspectiva victimelor, traficul poate fi clasificat în funcţie de natura abuzivă a actelor exercitate asupra lor şi vizează:
- aspectul social (abuz psihologic, fizic, atac sexual, sau viol, lipsire de libertate, lipsa puterii de decizie, lipsa accesului la servicii medicale, obligarea de a consuma alcool, droguri, avort forţat, malnutriţie, forţarea victimei să devină la rândul ei un recrutor
- aspectul juridic (deposedarea de acte de identitate, obligarea de a poseda şi utiliza acte false)
- aspectul economic (împovărarea cu datorii, neplată, reţinerea unor plăţi nejustificate).
III. Conceptul de protecţie a victimelor traficului de fiinţe umane în accepţiunea legiuitorului român
În acţiunea de prevenire şi combatere a traficului de persoane se impune o abordare globală şi internaţională atât în ceea ce priveşte stabilirea de măsuri pentru prevenirea traficului pedepsirea traficanţilor, cât şi vizând protecţia victimelor traficului, respectarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale acestora.
Protecţia victimelor traficului trebuie să se regăsească în măsurile luate în cursul procesului penal, cât şi ulterior finalizării lui, dat fiind faptul că urmările unor asemenea infracţiuni asupra persoanelor-victime sunt grave şi se perpetuează în timp.
În legislatia română există în prezent mai multe acte normative care conţin reglementări referitoare la protecţia victimelor infracţiunii de trafic de persoane şi anume:
- Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, modificată şi completată prin OUG nr. 79/2005;
- Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor, intrată în vigoare de la 01 ianuarie 2005 ;
- Legea nr. 565/2002 privind ratificarea Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate;
-Legea 272/2004 pentru promovarea şi protecţia drepturilor copilului ;
- Hotărârea de Guvern nr. 1216/2001 privind aprobarea Planului naţional de acţiune pentru combaterea traficului de fiinţe umane;
- Hotărârea de Guvern 299/2003 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii 678/2001 ;
- Hotărârea de Guvern 1295/2004 privind aprobarea Planului naţional de acţiune pentru prevenirea şi combaterea traficului de copii;
- Hotărârea de Guvern nr. 1584 din 8.12.2005 pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Prevenire a Traficului de persoane şi Monitorizare a Asistenţei Acordate Victimelor Traficului de Persoane.
Actele normative enumerate au rolul de a fi iniţiat şi în România construirea şi implementarea unui sistem de protecţie a victimelor traficului de persoane şi de a mobiliza autorităţile să manifeste perseverenţă în prevenirea şi combaterea acestui fenomen.
În cursul procesului penal victimele trebuie să beneficieze de sfaturi şi de informaţii cu privire la drepturile pe care legea li le recunoaşte, de reprezentare şi asistare în faţa organelor de cercetare şi în faţa instanţei de judecată, de acordare a timpului necesar pentru a-şi pregăti apărarea, dar şi de asistenţă medicală, psihologică şi, nu în ultimul rând, materială.
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi Regulamentul său de aplicare, aprobat prin HG.nr. 299/2003 reglementează formele de asistenţă şi protecţie pe care autorităţile sunt obligate să le acorde victimelor traficului de persoane: asigurarea de protecţie victimelor traficului de persoane prin cazarea lor într-un centru de asistenţă şi consiliere unde vor beneficia de intervenţii specializate în funcţie de nevoile identificate, sprijinirea victimelor pentru recuperarea sau obţinerea documentelor de identitate, asigurarea în mod gratuit a unui interpret, repatrierea lor în ţara de origine cu asigurarea transportului în deplină securitate până la frontiera statului român (sau în funcţie de prevederile tratatelor internaţionale), păstrarea confidenţialităţii datelor rulate.
Victima traficului de persoane are calitatea de parte vătămată în procesul penal, ca persoană care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală. Încă din acest moment ea trebuie să beneficieze de asistenţă de specialitate juridică, medicală sau psihologică pentru a putea face faţă rigorilor impuse de anchetă. Încă din acest moment se impune crearea unui climat în care persoana intervievată să înceapă să aibă încredere în personalul cu care intră în relaţii şi în deplina integritate profesională a acestuia.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001 stabileşte în capitolul 5, la art. 54, că victimele traficului de persoane primite în centrele de asistenţă şi protecţie sunt informate cu privire la procedurile judiciare şi administrative aplicabile precum şi cu privire la posibilitatea de a beneficia, potrivit legii, de măsuri specifice de protecţie a martorilor.
În alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că personalul specializat din centrele de asistenţă şi protecţie are obligaţia de a aduce la cunoştinţa victimelor că au dreptul să primească asistenţă juridică obligatorie în cursul procesului penal.
Se observă că protectia si asistenta speciala a victimelor prevazute prin Legea 678/2001, în capitolul 5, sunt acordate la cerere, cu excepţia asistenţei juridice care este obligatorie, conform articolului 54.
În practică, prevederea au dreptul să primească asistenţă juridică obligatorie a generat controverse şi interpretări diferite, conturându-se opinii contrare:
- astfel, într-o primă interpretare, expresia au dreptul este privită în sensul că victimelor li se recunoaşte doar dreptul de a primi asistenţă juridică obligatorie, fiind la latitudinea părţii dacă doreşte sau nu să-şi angajeze un apărător sau să ceară unul din oficiu. In susţinerea acestui punct de vedere se invoca faptul că legiuitorul nu a folosit expresia cu caracter imperativ „asistenţa juridică este obligatorie…” ca în alte acte normative, unde este arătată şi sancţiunea nulităţii pentru încălcarea acestei prevederi, ci a prevăzut în Legea 678/2001 doar posibilitatea pentru victime de a avea asistenţă juridică, lăsând însă la latitudinea lor exercitarea acestui drept,
- o altă opinie susţine însă, că în cauză este vorba despre obligativitatea instanţei de a desemna victimei un apărător din oficiu, în mod obligatoriu, chiar dacă ea nu înţelege să solicite acest lucru.
Apariţia Legii nr. 211/2004, a încercat să suplinească unele lipsuri în materia protecţiei victimelor infracţiunilor săvârşite cu violenţă, incluzând aici şi victimele traficului de persoane. Măsurile de protecţie acordate victimelor, prevăzute de legea nr. 211/2004 se grupează în patru categorii:
1. Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor priveşte informarea acestora, pornind de la ideea că o informare corectă şi completă a victimei constituie prima condiţie pentru realizarea drepturilor şi pentru ameliorarea situaţiei sale.
Informarea se asigură victimelor oricăror infracţiuni şi se realizează, potrivit legii, în două modalităţi: în mod direct, de către procurorul sau ofiţerul de poliţie la care victima se prezintă, ori de către judecător, în cazul infracţiunilor pentru care plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată, şi prin intermediul unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracţiunilor.
Informaţiile care sunt furnizate victimelor infracţiunilor, în oricare dintre cele două modalităţi, privesc: serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia; organul de urmărire penală la care poate face plângere; dreptul la asistenţă juridică şi unde se poate adresa pentru exercitarea acestui drept; condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite; drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părţii vătămate şi ale părţii civile, precum şi de dispoziţiile Legii nr.682/2002 privind protecţia martorilor; condiţiile şi procedura pentru acordarea compensării financiare de către stat.
Toate aceste informaţii au rolul de a oferi victimei o imagine completă asupra drepturilor sale şi asupra mijloacelor concrete de realizare a acestor drepturi, atât în cadrul procedurilor judiciare, cât şi în afara acestora.
2. O altă categorie de măsuri instituite se referă la consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni.
Consilierea psihologică se asigură victimelor acelor infracţiuni care, fiind săvârşite cu violenţă sau aducând atingere libertăţii sexuale a persoanei,produc nu numai o traumă fizică, ci şi o traumă psihică, traficul de persoane fiind una dintre infracţiunile enumerate limitative de către Legea 211/2004.
Mecanismul instituţional prin care se asigură consilierea psihologică a victimelor este reprezentat de serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infrctorilor care funcţionează pe lângă tribunale. În cadrul acestor servicii, consilierea psihologică se asigură, în mod gratuit, pentru o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni.
Servicii pentru consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor şi pentru asigurarea altor forme de asistenţă a acestora pot fi constituite şi de organizaţiile neguvernamentale.
3. Având în vedere faptul că realizarea drepturilor victimelor în cadrul procedurilor judiciare depinde în mare măsură de asistenţa juridică ce le este acordată, cea de-a treia categorie de măsuri prevăzute în Legea nr. 211/2004 priveşte asistenţa juridică gratuită acordată victimelor unor infracţiuni.
În concepţia Legii 211/2004 la fel ca şi în cuprinsul Legii 678/2001 asistenţa juridică gratuită se acordă, la cerere, mai multor categorii de victime, însă, ţinând seama, pe de o parte, de gravitatea infracţiunii săvârşite, iar, pe de altă parte, de situaţia materială a victimei şi sunt enumerate categoriile de victime care pot beneficia de această formă de asistenţă.
Astfel, asistenţa juridică gratuită se acordă, în primul rând, victimelor directe ale infracţiunilor grave săvârşite cu violenţă (tentativa la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, vătămarea corporală gravă şi infracţiunile intenţionate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei) sau ale infracţiunilor grave privitoare la viaţa sexuală (infracţiunile de viol, act sexual cu un minor şi perversiune sexuală săvârşită asupra unui minor sau săvârşită cu violenţă). Asistenţa juridică gratuită se acordă şi victimelor indirecte ale unor infracţiuni grave (soţul, copiii şi cei aflaţi în întreţinerea victimelor directe decedate prin săvârşirea infracţiunilor).
În al doilea rând, asistenţa juridică gratuită se acordă victimelor altor infracţiuni decât cele menţionate, indiferent de natura infracţiunii, dacă venitul lunar pe membru de familie al victimei este cel mult egal cu salariul de bază minim brut pe ţară stabilit pentru anul în care victima a formulat cererea de asistenţă juridică gratuită.
În ambele situaţii, acordarea asistenţei juridice gratuite este condiţionată de săvârşirea infracţiunii pe teritoriul României sau, în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României, de calitatea victimei de cetăţean român sau străin care locuieşte legal în România şi de desfăşurarea procesului penal în România.
De asemenea, acordarea asistenţei juridice gratuite este condiţionatăde sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii, în anumite termene. Victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani şi cele puse sub interdicţie nu au, însă, obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii.
Pentru a asigura aplicabilitatea efectivă a dispoziţiilor referitoare la asistenţa juridică gratuită, legea reglementează, în mod detaliat, procedura de acordare a asistenţei juridice gratuite şi stabileşte limita sumei în care aceasta poate fi acordată la 2 salarii de bază minime brute pe ţară.
Prin dispoziţiile referitoare la acordarea asistenţei juridice gratuite şi prin dispoziţiile care extind aplicarea normelor privind asistenţa juridică gratuită şi la acordarea sumei necesare punerii în executare a hotărârii judecătoreşti prin care au fost acordate despăgubiri civile victimei infracţiunii, proiectul răspunde unora dintre cerinţele Raportului Periodic al Comisiei Europene privind progresul realizat de România în procesul de aderare la Uniunea Europeană.
4. Mecanismul cel mai important de protecţie a victimelor prevăzut în Legea nr. 211/2004 priveşte compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni.
Sistemul de compensare financiară de către stat a victimelor infracţiunilor săvârşite cu violenţă are ca fundament principiul echităţii şi al solidarităţii sociale şi realitatea că, în prezent, ori de câte ori făptuitorul rămâne necunoscut, este insolvabil sau dispărut, “costurile” infracţiunii sunt suportate exclusiv de victimă.
În concepţia legii, compensarea financiară se acordă, la cerere, victimelor directe ale infracţiunilor grave săvârşite cu violenţă (tentativa la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, vătămarea corporală gravă şi infracţiunile intenţionate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei) sau ale infracţiunilor grave privitoare la viaţa sexuală (infracţiunile de viol, act sexual cu un minor şi perversiune sexuală săvârşită asupra unui minor sau săvârşită cu violenţă) şi victimelor indirecte ale infracţiunilor de omor şi ale infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea persoanei (soţ, copii şi persoane aflate în întreţinere).
Legea stabileşte mai multe categorii de condiţii pentru acordarea compensării financiare a victimelor directe şi indirecte ale infracţiunilor menţionate.
a) O primă categorie de condiţii priveşte locul săvârşirii infracţiunii şi cetăţenia victimei. Astfel, compensarea financiară se acordă pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României, dacă victima este cetăţean român sau străin care locuieşte legal în România. Dacă victima este străin care nu locuieşte în România, compensarea financiară pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României se acordă în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte (ex. Convenţia europeană privind compensarea victimelor infracţiunilor violente).
b) Cea de-a doua categorie de condiţii priveşte sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii, în anumite termene având în vedere faptul că raţiuni de echitate impun compensarea financiară a victimelor care îşi aduc o minimă contribuţie pentru constatarea la timp a infracţiunilor. În vederea obţinerii compensării financiare, victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani şi cele puse sub interdicţie nu au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii.
c) Cea de-a treia categorie de condiţii diferă după cum făptuitorul este sau nu cunoscut şi relevă caracterul subsidiar al sistemului de compensare financiară în raport cu repararea prejudiciului victimei de către făptuitor sau de către o societate de asigurare.
În cazul în care făptuitorul este cunoscut, compensarea financiară se acordă dacă victima a introdus cererea de compensare financiară în termen de un an de la data la care s-a finalizat procedura judiciară, victima s-a constituit ca parte civilă în cadrul procesului penal, făptuitorul este insolvabil sau dispărut şi victima nu a obţinut repararea integrală a prejudiciului suferit de la o societate de asigurare. În acest context, se impune precizarea că acordarea compensării financiare nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive de condamnare, ea putând fi acordată şi în unele cazuri în care s-a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal ori s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau neînceperea urmăririi penale. Este, de exemplu, situaţia în care a intervenit amnistia sau prescripţia ori fapta a fost săvârşită de o persoană iresponsabilă sau aflată în stare de beţie completă involuntară.
În cazul în care făptuitorul este necunoscut, compensarea financiară se acordă dacă victima a introdus cererea de compensare financiară în termen de 3 ani de la data săvârşirii infracţiunii şi nu a obţinut repararea integrală a prejudiciului suferit de la o societate de asigurare.
În ceea ce priveşte prejudiciile suferite de victimă prin săvârşirea infracţiunii care sunt reparate prin compensarea financiară, proiectul le circumscrie la următoarele categorii:
- în cazul victimelor directe, se compensează cheltuielile de spitalizare şi alte categorii de cheltuieli medicale suportate de victimă, prejudiciile materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunurilor victimei prin săvârşirea infracţiunii şi câştigurile de care victima este lipsită datorită săvârşirii infracţiunii,
- iar în cazul victimelor indirecte, se compensează cheltuielile de înmormântare şi întreţinerea de care victima este lipsită datorită săvârşirii infracţiunii.
Legea reglementează, în detaliu, procedura de acordare a compensării financiare şi posibilitatea acordării unui avans din compensarea financiară pentru victimele infracţiunilor aflate într-o situaţie financiară precară.
Plafonat la echivalentul a 10 salarii de bază minime brute pe ţară, avansul din compensarea financiară are rolul de a răspunde nevoilor acestei categorii de victime, în special atunci când procedurile judiciare se desfăşoară într-o perioadă mai îndelungată de timp.
În ceea ce priveşte mecanismul instituţional, legea prevede crearea în cadrul fiecărui tribunal a unei Comisii pentru compensarea financiară a victimelor infracţiunilor, alcătuită din cel puţin 2 judecători, desemnaţi pentru o perioadă de 3 ani de adunarea generală a judecătorilor tribunalului.
Competenţa de soluţionare a cererilor de compensare financiară, a cererilor privind acordarea unui avans din compensarea financiară, ca şi a cererilor pentru acordarea asistenţei juridice gratuite, aparţine unui complet format din 2 judecători din cadrul Comisiei pentru compensarea financiară a victimelor infracţiunilor şi care funcţionează în cadrul tribunalului.
IV. Protecţia judiciară a victimelor traficului de persoane – parte integrantă în noţiunea generală de protecţie socială; forme ale protecţiei sociale
Protecţia socială, privită ca mecanism general de susţinere multidimensională a nevoilor pe care le pot prezenta, la un moment dat diferitele segemente ale unei populaţii, reprezintă modalitatea princeps de intervenţie a puterii legislative şi politice în viaţa socială unei ţări.
Privită ca parte integrantă a noţiunii generale de protecţie socială, protecţia judiciară a victimelor traficului de persoane are drept caracteristici esenţiale, în primul rand, existenţa unui grup ţintă bine determinat: victimele traficului de fiinţe umane şi, în al doilea rând, activitatea procesuală penală.
Altfel spus, protecţia judiciară a victimelor traficului de persoane este condiţionată de începerea de către organele legii a activităţilor de cercetare penală şi durează până la finalizarea procesului penal, extinzându-se, în cazurile prevăzute de lege şi în faza de executare a hotărârilor judecătoreşti.
Deşi este limitată în timp la derularea procesului penal, protecţia judiciară a victimelor traficului de persoane, astfel cum a reieşit din prezentarea de mai sus, este în măsură să acopere întreaga gamă de forme de protecţie şi asistare socială cunoscute. Victimele traficului de persoane, în baza prevederilor legale amintite, dar şi prin susţinere din partea organizaţiilor nonguvernamentale cu activităţi în domeniu, beneficiază de multiple forme de protecţie, cum ar fi: asistenţă medicală, protecţie şi securitate fizică şi psihică, asistenţă juridică consiliere psihologică, diverse forme de asistenţă socială menite să-i asigure reintegrarea în societate: identificarea şi soluţionarea nevoilor de şcolarizare, calificare, ocupaţionale, locative, medierea legăturii cu familia de origine sau cu familia lărgită în vederea stimulării unei reţele personale de suport, etc.
Asistenţa socială, ca formă a protecţiei sociale acordată victimelor traficului de fiinţe umane, este un proces structurat, planificat şi desfăşurat de către specialişti prin care victima parcurge mai multe etape, de la stadiul de confuzie, durere, dezorientare, până la reintegarea completă în societate.
V. Servicii sociale oferite victimelor traficului de persoane în România; Cooperarea inter-instituţională în prevenirea şi combaterea traficului de persoane - Cadrul legal intern
În domeniul protecţiei şi reintegrării victimelor traficului de fiinţe umane, serviciile publice au urmat o dezvoltare foarte lentă, deşi Planul Naţional de acţiune pentru combaterea traficului de persoane prevedea dreptul acestora la asistenţă socială, juridică şi medicală. În acest sens, ONG-urile sunt cele care au oferit infrastructura şi resursele pentru reintegrarea şi reabilitarea persoanelor traficate. ONG-urile sunt cele care au răspuns extinderii fenomenului traficului de persoane prin dezvoltarea de servicii de asistenţă şi reintegrare. În prezent există 4 ONG-uri în ţară care oferă servicii de consiliere, asistenţă socială, terapie psihologică şi suport financiar victimelor traficului de fiinţe umane.
Din păcate, numărul adăposturilor este realtiv scăzut comparativ cu numărul victimelor. Raportul Pactului de Stabilitate evidenţia existenţa a 6 adăposturi pentru victimele traficului: unul în Bucureşti (condus de către Organizaţia Internaţională pentru Migraţie), 3 în Timişoara, unul în Piteşti şi unul în Bistriţa.
În plus faţă de cele menţionate în raport există un adăpost la Iaşi (sub tutela Asociaţiei Alternative Sociale) şi unul în Mehedinţi. Serviciile oferite sunt: asistenţă medicală, psihologică, socială, juridică, sprijin pentru reintegrarea familială, şcolară, profesională.
Unul dintre organismele care şi-a demonstrat rolul în procesul de prevenire şi combatere a traficului de persoane şi de asistare a victimelor traficului este Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM). În România, începând cu anul 2000 OIM desfăşoară diferite programe de asistenţă pentru victimele traficului, prin repatrierea acestora şi reintegrarea lor în familiile de bază.
Oficiul Naţional de Prevenire a Traficului de Persoane şi Monitorizarea Asistenţei Victimelor Traficului, organism ale cărui misiuni principale constau în: centralizarea datelor privind traficul de persoane, analiza cauzelor fenomenului, elaborarea şi implementarea, în parteneriat a proiectelor de intervenţie socială pentru prevenirea traficului şi monitorizarea asistenţei şi protecţiei victimelor traficului, are în evidenţe asistarea unui număr de 935 victime în perioada 2000 – 2004. Dintre acestea, 50% fac parte din categoria de vârstă 18 – 25 ani, 33 % sunt cu vârste cuprinse între 14 -17 ani, 15% mai mari de 25 ani şi 2% sub 14 ani.
Din totalul victimelor asistate, marea majoritate, 63%, au fost victimele exploatării sexuale, 18% au fost exploatate prin muncă forţată, 10% prin cerşetorie, iar 9% prin alte forme de exploatare.
Din punct de vedere al instituţiilor care au realizat identificarea şi referirea victimelor în vederea asistării lor, procentul cel mai mare este atribuit organizaţiilor internaţionale – 64% şi numai 20% de către poliţie, 8% de justiţie şi tot 8% de alte organe interne.
Susţinerea legislativă a procesului de prevenire şi combatere a fenomenului de trafic de persoane şi de asistare a victimelor traficului îşi are punctul de pornire, în ţara noastră, în prevederile Legii nr. 678/2001, care stabileşte, pe lângă premisele încriminării şi tratamentul sancţionator al infracţiunilor de trafic de persoane şi instituţiile guvernamentale şi neguvernamentale cărora le revin atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii traficului de persoane şi al asistării victimelor traficului.
Printr-o modificare legislativă recentă, HG nr. 1584 din 8 decembrie 2005, Oficiul Naţional de Prevenire a Traficului de Persoane şi Monitorizarea Asistenţei Victimelor Traficului a fost reorganizat şi s-a dispus înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Prevenire a Traficului de Persoane şi Monitorizare a Asistenţei Acordate Victimelor Traficului de Persoane, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, care are ca scop coordonarea şi evaluarea activităţilor de prevenire a traficului de persoane şi de monitorizare a asistenţei acordată victimelor traficului de persoane.
O altă instituţie care desfăşoară activităţi în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului de tafic de persoane, este UNICEF.
UNICEF România a contribuit la realizarea noului pachet legislativ pentru respectarea şi promovarea drepturilor copiilor intrat în vigoare din 2004, în care există măsuri legislative specifice traficului şi exploatării copilului şi a avut o contribuţie majoră în elaborarea Planului naţional pentru prevenirea şi combaterea traficului de copii şi asistarea victimelor copii.
Pe plan intern, prin adoptarea Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a traficului de fiinţe umane au fost stabilite instituţiile cu atribuţii în domeniu, precum şi reguli de cooperare inter-instituţională.
In scopul combaterii traficului de fiinţe umane, a fost creată o reţea naţională de judecători specializaţi în soluţionarea unor astfel de cauze. Indiferent de formele de cooperare existente, sau care se vor mai înfiinţa, combaterea traficului de fiinţe umane depinde de eficienţa cu care se aplică legea penală în cauzele descoperite, dar mai ales de existenţa unor măsuri concrete de informatizare şi conştientizare, asupra riscului acestui fenomen, în special pentru categoriile sociale vulnerabile, femei şi copii.
În scopul, îmbunătăţirii cooperării inter-instituţionale, OIM - Misiunea în România, în perioada iulie 2005 – februarie 2006 a derulat un proiect naţional, cu implicare multi-instituţională, prin care a intenţionat determinarea reprezentanţilor unora dintre instituţiile publice participante (Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului), să constituie la nivelul comunităţilor locale, un sistem de referire şi de identificare a victimelor traficului de persoane şi de asistare a victimelor traficului de persoane.
În unele judeţe, această acţiune s-a finalizat cu oficializarea unor parteneriate inter-instituţionale (cum este şi judeţul Tulcea), fiind astfel identificate, conturate, îmbinate şi clarificate pârghiile de cooperare locală, menite să contribuie la o mai bună punere în practică a legii privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi asistare a victimelor traficului.
Instituţii care în mod necesar trebuie să facă parte din reţeaua comunitară de identificare şi referire a victimelor traficului de persoane, sunt Serviciul de Combatere a Criminalităţii Organizate, parchetul, instanţa, serviciile de protecţie a victimelor, şi alte instituţii de asistenţă.
VI. Forme de cooperare internaţională în domeniul prevenirii şi combaterii traficului de persoane
Pentru că de cele mai multe ori în materia traficului de persoane intervin şi elemente de extraneitate, traficanţi, transportatori, consumatori este necesară, pentru întâmpinarea eficientă a fenomenului şi o cooperare internaţională.
Convenţiile internaţionale în domeniu, la care România a devenit parte prin ratificare sau semnare, constituie instrumente juridice, care permit atât o cooperare informală cât şi una judiciară.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a abrogat legislaţia internă anterioară mai lacunară şi neunitară şi a armonizat-o cu procedurile mai simplificate stabilite de Convenţia Uniunii Europene din 29.05.2000 şi cu al doilea Protocol Adiţional a Convenţiei Consiliului Europei din 8.11.2001, ambele cu privire la asistenţa judiciară internaţională în materie penală.
Toate formele de cooperare internaţională în materie penală, prevăzute de Legea nr. 302/2004 sunt aplicabile în materia combaterii traficului de persoane prin cooperare judiciară internaţională
VII. Politica europeană privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane
La nivelul Uniunii Europene problematica traficului de fiinţe umane se situează, din punct de vedere tematic, în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne, fiind susbsumată problematicii mai largi a combaterii crimei organizate.
Din punct de vedere politic, traficul de fiinţe umane apare ca problemă distinctă pe agenda Uniunii Europene din 1986, când Parlamentul European începe să adopte primele rezoluţii privind situaţia femeilor, în general şi a traficului de femei în particular. În mod elocvent, traficul de fiinţe umane devine o prioritate pentru UE abia un deceniu mai târziu, când Comisia Europeană face publică prima sa comunicare , în această materie. De atunci, la nivel instituţional european s-au dezvoltat o serie de politici, acte legislative şi scheme de finanţare care au făcut ca prevenirea şi combaterea traficului de persoane să nu mai fie o abordare periferică.
Cel mai important instrument legislativ pentru materia combaterii traficului de fiinţe umane este reprezentat de art. 29 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Maastricht (1993), în termenii căruia, obiectivul Uniunii este acela de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
Tratatul menţionează explicit că acest lucru se va realiza inclusiv prin prevenirea traficului de fiinţe umane şi prevede o mai strânsă cooperare poliţienească şi între autorităţile judiciare, precum şi uniformizarea dispoziţiilor de drept penal ale statelor membre.
Pe baza acestui art. 29 din TUE, au fost elaborate ulterior, o serie de acte normative menite să creeze un cadrul legal şi operaţional în vederea prevenirii şi combaterii fenomenului de trafic de persoane, printre care amintim:
• Decizia Cadru a Consiliului UE din 19.07.2004 privind combaterea traficului de fiinţe umane, de aproximare a legislaţiilor penale ale statelor membre
• Directiva Consiliului UE din 29.04.2004 privind permisul de rezidenţă pentru victimele traficului care cooperează cu autorităţile
• Decizia Cadru a Consiliului UE din 22.12.2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi pornografiei infantile
• Decizia Cadru a Consiliului UE din 13.06.2002 privind mandatul de arestare european şi procedurile de transfer între statele membre ş.a.
La nivel instituţional, prin acte ale Consiliului UE au fost create structuri specializate de cooperare poliţienească şi judiciară cărora li s-au conferit competenţe specifice în materia combaterii traficului de persoane.
Astfel, în 1995 se adoptă de către Consiliul UE Convenţia de stabilire a Oficiului European de Poliţie EUROPOL, care în anexa sa cuprinde prima definiţie a traficului de fiinţe umane, ca formă de criminalitate.
O nouă structură europeană pentru coordonarea cooperării judiciare în materia criminalităţii organizate EUROJUST a fost creată prin Decizia Consiliului UE din 28.02.2002.
Neajunsul pentru aceste două structuri este acela că nu au competenţa de a declanşa procedurile penale, iar acest lucru reduce considerabil şansele acestora de a fi eficiente în materii ca traficului de persoane, care este un fenomen infracţional transfrontalier.
Atâta vreme cât există ţări în care prostituţia este legalizată, se pune întrebarea în ce măsură pot fi identificate şi investigate infracţiunile de trafic de persoane, ştiut fiind faptul că prostituţia nu este decât una dintre formele sub care traficul de persoane apare deseori?
VIII. Nevoi identificate – propuneri de lege ferenda în plan naţional
Legislaţia României în materie de prevenire şi combatere a traficului de fiinţe umane creează impresia existenţei unui cadru legislativ necesar si suficient ca instrument de lucru în domeniul protecţiei victimelor traficului de persoane pentru toţi profesioniştii, însă din punct de vedere calitativ, o parte importantă din aceste legi nu satisfac exigenţele impuse de evoluţia fenomenului, şi nu oferă o protecţie reală, eficientă şi utilă pentru victime.
Astfel, Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane conţine dispoziţii cu privire la procedurile de lucru cu victimele traficului de persoane care sunt contradictorii sub unele aspecte ;
a) există confuzii cu privire la capacitatea, calitatea şi competenţa structurilor de lucru în favoarea victimelor (centrele de asistenţă şi protecţie a victimelor traficului de persoane), imaginate şi consacrate la momentul apariţiei legii raportat la situaţia de fapt concretă.
Se impune în acest sens, redefinirea centrelor de primire a victimelor, stabilirea cadrului lor de organizare şi clarificarea metodelor de lucru în echipă a tuturor profesioniştilor.
b) totodată, nu sunt reglementate modalităţile de determinare şi cooptare a societăţii civile prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale în scopul de a susţine autorităţile, prin asigurarea unei accesibilităţi reale la fondurile publice; legislaţia existentă nu face referiri exprese cu privire la asigurarea unor fonduri speciale pentru intervenţii în domeniu, pe categorii diverse de activităţi şi în bugetele distincte ale unor instituţii ce au atributii de gen;
c) un alt neajuns constatat în practică şi care necesită atenţia legiuitorului, este aceea că legislaţia actuală nu permite ca în adăposturile special destinate să asigure protecţia şi asistarea victiemelor traficului de persoane, care funcţionează sub autoritatea consiliilor judeţene (destul de reduse ca număr la nivelul ţării – 6) să poată fi internată o victimă provenită dintr-un alt judeţ decât cel în care funcţionează adăpostul, deşi în mod evident este în interesul actului de justiţie şi al victimei însăşi, ca aceasta să fie adăpostită într-o locaţie cât mai ferită de ameninţările, presiunile sau hărţuirile reţelelor de traficanţi; propunerea de lege ferenda vizează înfiinţarea în fiecare dintre judeţele ţării de adăposturi pentru victimele traficului de persoane şi crearea posibilităţii ca o victimă să beneficieze de protecţie şi asistenţă indiferent de judeţul de domiciliu.
d) este bine-cunoscută complexitatea cazurilor în care sunt instrumentate infracţiunile de trafic de persoane, precum şi eforturile pe care anchetatorii le fac pentru a construi şi identifica materialele probatorii care să le permită trimiterea în judecată a celor care se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor de trafic de persoane. În astfel de cazuri, nu de puţine ori aceeaşi persoană - victimă a infracţiunilor investigate, poate fi într-unul din dosarele care alcătuiesc complexitatea cazului parte vătămată, iar în altul poate avea calitatea de martor. Deficienţa legii apare în această ultimă situaţie, în care victima, care este martor în procesul penal, nu beneficiază, potrivit legii, de asistenţă juridică gratuită, obligatorie. Într-o astfel de situaţie, victima este foarte vulnerabilă şi expusă riscului de revictimizare;
e) având în vedere proliferarea infracţiunilor de trafic de fiinţe umane la dimensiuni care nu pot fi cunoscute în mod real, în special datorită obscurităţii fenomenului asigurată de menţinerea manifestărilor sale în contextul unor activităţi aparent legale, se impune de lege ferenda instituirea unor reglementări care să condiţioneze acordarea licenţelor pentru diferite afaceri, cum ar fi: agenţii matrimoniale, agenţii de recrutare şi plasare a forţei de muncă, agenţii de turism şi altele.


II. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SEMNIFICAŢIA INFRACŢIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI
MARIAN ALEXANDRU
PROCUROR GENERAL LA PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANŢA, doctorand
pcaconstanta@gmb.ro

1. NOŢIUNEA DE „PATRIMONIU” ŞI NECESITATEA PROTECŢIEI ACESTUIA

În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoanei.
Această definiţie este corectă din punct de vedere juridic dacă prin bun înţelegem atât lucrurile materiale ce compun avutul unei persoane, cât şi toate drepturile pe care le are acea persoană ce au un conţinut economic .
În acest înţeles, patrimoniul este ansamblul drepturilor unei persoane, deoarece lucrurile materiale prezintă interes pentru jurist în măsura în care fac obiectul unor drepturi ale omului.
În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani, care aparţin unei persoane .
Patrimoniul cuprinde toate drepturile unei persoane dar, de asemenea, cuprinde şi toate obligaţiile ce revin aceleiaşi persoane. Dar, acestea fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o valoare bănească, deoarece patrimoniul este o sumă de valori, iar nu un ansamblu de lucruri materiale, corporale. Totalitatea drepturilor în expresia lor bănească alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor tot în expresia lor bănească formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ şi un pasiv.
Punând accentul pe ideea că patrimoniul este o sumă de valori, ci nu un ansamblu de lucruri materiale, unii autori definesc patrimoniul ca fiind expresia contabilă a tuturor puterilor economice aparţinând unui subiect de drept .
Rezultă că sunt drepturi şi obligaţii care nu fac parte din patrimoniu: cele care nu au conţinut economic şi nu sunt evaluabile în bani. Se consideră că acestea sunt următoarele:
• cele personal - nepatrimoniale;
• cele care asigură participarea la exerciţiul funcţiei publice;
• acţiunile de stat.
Din cele arătate rezultă că nu poate fi primită părerea potrivit căreia patrimoniul ar cuprinde atât drepturile susceptibile de o evaluarea bănească, materială, cât şi drepturile fără echivalent material , pe motivul că încălcarea drepturilor fără echivalent material atrage răspunderea pentru obţinerea de daune - interese izvorâte din daunele morale.
Drepturile şi obligaţiile personale nepatrimoniale ale unei persoane nu fac parte din patrimoniul său. În cazul încălcării unor asemenea drepturi, personal - nepatrimoniale, se naşte dreptul la reparaţie, la despăgubire, morală sau în anumite condiţii materială iar dreptul la reparaţie materială face parte din patrimoniul persoanei respective, fiind distinct de dreptul personal, nepatrimonial încălcat şi pentru care se acordă despăgubirea materială .
Aşadar, relaţiile sociale de ordin patrimonial constituie unul din domeniile importante ale structurii societăţii, având un rol important în procesul complex al evoluţiei oricărui tip de orânduire socială.
Proprietatea, potrivit art. 480 din Codul civil, este "dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele stabilite de lege".
Cadrul constituţional al sistemului proprietăţii în România este reglementat de art. 136 din Constituţie (fostul art. 135 anterior modificării din 2003) unde se arată că tipologia de bază a sistemului proprietăţii este dată de proprietatea publică şi proprietatea privată. Caracteristicile acestor două tipuri de proprietate sunt legate de titularul proprietăţii, de obiectul şi de regimul lor juridic diferit.
Proprietatea publică aparţine, potrivit art. 136 alin. 2 din Constituţie, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, astfel cum sunt definite în alin. 3 al aceluiaşi articol. Proprietatea privată, tocmai prin faptul că titularul său nu e prevăzut în Constituţie, poate aparţine oricărui subiect de drept.
Bunurile asupra cărora se constituie proprietatea publică sunt expres prevăzute de articolul 136 din Constituţie, ca expresie a caracterului public al proprietăţii.
Proprietatea privată poate avea ca obiect orice bun, cu excluderea celor ce nu pot fi decât în proprietate publică.
Ultimul alineat al art. 136 din Constituţie prevede că proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă, dar nu cu caracter absolut, în sensul că exerciţiul acestui drept este afectat de sarcini ce revin proprietarului pentru protecţia mediului, asigurarea bunei vecinătăţi. Inviolabilitatea proprietăţii publice rezultă atât din caracterul său exclusiv, cât şi din caracterul său inalienabil, consecinţă a acestei exclusivităţi.
Integrarea în circuitul economic al bunurilor proprietate privată se realizează în temeiul libertăţii comerţului şi industriei prevăzute de art. 135 din Constituţie.
De aceea, proprietatea privată stă la baza economiei de piaţă, fiind expresia economică a libertăţii individului. Din acest punct de vedere Constituţia îi consacră un regim special de protecţie.
Protecţia proprietăţii private constă în garantarea şi ocrotirea ei. Îîntinderea garanţiei prevăzute de Constituţie priveşte orice fel de proprietate: mobiliară, imobiliară sau industrială. Efectele garanţiei se răsfrâng şi asupra dezmembrămintelor proprietăţii - uzul, uzufructul, abitaţia - sau asupra altui drept real, deoarece, în ultimă instanţă, toate drepturile reale presupun, ca o condiţie esenţială, dreptul de proprietate.
Principalele aspecte privind ocrotirea constituţională a proprietăţii private constau în: instituirea regimului proprietăţii numai prin lege, obligativitatea instituirii unui regim egal de ocrotire, indiferent de titular, interdicţia confiscării averii dobândite licit şi prezumţia caracterului licit al dobândirii, interdicţia cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Ocrotirea proprietăţii private se realizează şi prin garanţiile constituţionale ale drepturilor în general, îndeosebi ca urmare a liberului acces la justiţie şi a controlului constituţionalităţii legilor.
Ocrotirea patrimoniului, care apare cu o sferă mai largă decât noţiunea de proprietate, incluzând pe lângă proprietate şi toate drepturile şi obligaţiile cu valoare economică, se face în primul rând printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură, împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit prin mijloace energice ale legii penale. Această ocrotire, ca şi în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, se realizează prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere.
Dreptul penal, ca instrument al politicii penale, are ca scop apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale prevăzute în art. l din Codul penal: statul român, persoana şi drepturile acesteia, proprietatea şi întreaga ordine de drept.
Realizarea scopului legii penale trebuie să aibă loc, în principal, pe calea prevenirii faptelor precizate de legea penală, ca rezultat al cunoaşterii şi respectării legii. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală apare astfel ca un principiu potrivit căruia întreaga reglementare juridico-penală trebuie să asigure, pe de o parte, realizarea funcţiilor preventive generale a legii penale, iar pe de altă parte, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni prevăzute de legea penală, ca rezultat al aplicării sancţiunilor de drept penal.
Protejarea raporturilor interumane, de natură patrimonială, apare astfel ca o contribuţie a dreptului penal la progresul general al societăţii, având în acest sens un rol formativ pe care natura sa juridică îl presupune cu necesitate.
Ca o concluzie generală din cele ce am prezentat în cadrul acestei secţiuni trebuie reţinut că, în terminologia legii penale, noţiunea de „patrimoniu" nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare economică, putând fi evaluate în bani, sau, cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane.
În dreptul penal noţiunea de patrimoniu, în legătură cu infracţiunile care se pot comite împotriva acestuia, are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.
Infracţiunea n-ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că acesta din urmă va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii, nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său.
În incriminările sale privind patrimoniul, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei; deci, infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârşească fapta pe care legea penală o prevede ca infracţiune, victima nefiind ţinută să dovedească că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim ori că ar avea alt drept asupra bunului care i-a fost sustras, însutit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii.
Legea penală a socotit deci că pentru a apăra patrimoniul, pentru a asigura drepturile patrimoniale este necesar, în primul rând, să fie apărate situaţiile de fapt existente, să se asigure menţinerea acestor situaţii, modificarea lor prin acţiuni ilicite făcând, dacă nu imposibilă, în orice caz mult prea anevoioasă ocrotirea reală a entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Câtă vreme un bun îşi păstrează situaţia de fapt, stabilită şi cunoscută de toţi cei interesaţi, aceia care ar pretinde că au vreun drept asupra celui bun şi-l vor putea valorifica în mod real; însă, din moment ce bunul şi-a pierdut situaţia de fapt (a fost sustras, însuşit, distrus, ascuns), orice valorificare a dreptului devine infructuoasă.

2. ELEMENTE COMUNE INFRACŢIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI PREVĂZUTE DE LEGIUIRILE PENALE ROMÂNEŞTI

2.1. Obiectul juridic comun
Obiectul juridic (generic) comun tuturor infracţiunilor la care ne referim îl reprezintă grupul relaţiilor privitoare la bunurile aflate în proprietate publică sau privată, mai exact al acelor raporturi sociale care se nasc, se desfăşoară şi se dezvoltă în legătură cu valoarea socială reprezentată de patrimoniu
Sfera bunurilor care alcătuiesc proprietatea publică e mai cuprinzătoare decât aceea a bunurilor ce fac obiectul proprietăţii statului propriu-zis, însuşi legiuitorul delimitând această categorie în mod exact în Codul penal în vigoare.
Potrivit art. 145 din Codul penal prin bunuri aparţinând patrimoniului (în prezent public) se înţelege totalitatea bunurilor sau a valorilor materiale care "interesează instituţiile de stat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat, etc. sau orice autoritate sau persoană juridică care desfăşoară o activitate în interes public şi funcţionează potrivit legii " .
Obiectul material al infracţiunilor contra proprietăţii publice îl formează în primul rând bunurile materiale de orice natură determinate individual sau generic, având o existenţă materială şi o valoare socială (economică, artistică, istorică, etc.).
La aceasta putem adăuga şi bunurile imobile prin destinaţie ca şi cele imobile prin natura lor, dar care după desprinderea din starea naturală în care se află pot fi obiectul uneia dintre infracţiunile contra patrimoniului . Astfel, obiectul material al acestor infracţiuni întruneşte următoarele trăsături generale :
a) să fie un bun material sau corporal. Prin bunuri materiale sau corporale se înţeleg acele care au o existenţă materială, adică lucrurile sau valorile materiale concrete indiferent de natura sau destinaţia lor social-economică.
b) să fie în general un bun mobil. Sunt considerate bunuri mobile acelea
care sunt susceptibile de a fi deplasate fizic, la majoritatea infracţiunilor
obiectul material nu poate fi decât un bun mobil; dar, prin excepţie de la
această regulă, la unele infracţiuni obiectul material îl poate constitui atât
bunurile, cât şi cele imobile (de exemplu la înşelăciune, distrugere, etc.), iar la
altele numai bunurile imobile (de exemplu tulburarea de posesie), în sensul
legii penale, sunt considerate ca bunuri mobile şi orice energie susceptibilă de
captare şi întrebuinţare economică (de exemplu energia electrică, termică,
atomică, etc.), înscrisurile, banii ca atare (bilete, monede) valutele, hârtiile sau
titlurile de valoare, precum şi bunul detaşat dintr-un imobil.
c) să prezinte o valoare social-economică sau de întrebuinţare.
Aprecierea valorii unui bun trebuie să fie făcută după criteriul obiectiv al posibilităţii de a fi folosit potrivit naturii sau destinaţiei economice normale, iar nu după criteriul subiectiv al aprecierii făptuitorului.
După criteriul obiectiv, bunul e considerat a avea valoare, atunci când poate fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale iniţiale şi directe, precum şi atunci când are numai o valoare limitată, fiind folosit sub o altă sau cu o altă destinaţie (prin recondiţionare, transformare, reîntrebuinţare, etc.).
Dimpotrivă, dacă bunul nu prezintă în mod obiectiv nici o valoare, fiind absolut inutilizabil sau scos din circuitul economic, nu constituie obiect material al infracţiunii, iar însuşirea sau nimicirea lui nu cauzează nici o pagubă avutului personal sau particular. După criteriul subiectiv, bunul e considerat că are valoare numai pentru făptuitor, după aprecierea şi în interesul acestuia, adică în măsura în care pentru el poate prezenta o utilitate oarecare. În raport cu aceste criterii, este posibil ca după criteriul obiectiv, un bun să nu prezinte nici o valoare, dar după criteriul subiectiv al făptuitorului să fie apreciat că îi este util şi îl poate întrebuinţa într-un scop oarecare .
d) să se afle în posesia sau detenţia cuiva. Dacă bunul nu se află în
detenţia nimănui (de exemplu bunurile părăsite sau abandonate) nu poate
constitui obiectul material al vreunei infracţiuni.
e) să aparţină patrimoniului public sau privat. Această trăsătură exprimă
corelaţia dintre obiectivul juridic şi obiectivul material al infracţiunii.
Ea constituie criteriul de delimitare dintre infracţiunile contra avutului personal sau particular şi infracţiunile contra patrimoniului public.
2.2. Subiecţii infracţiunilor
Subiectul activ nemijlocit poate fi, de regulă, orice persoană deoarece legea nu prevede o cerinţă specială cu privire la aceasta. In mod excepţional, legea cere pentru unele infracţiuni, ca subiectul să îndeplinească anumite condiţii (de exemplu la infracţiunea de delapidare se cere ca subiectul activ nemijlocit să fie calificat, să aibă calitatea de funcţionar, gestionar sau administrator).
Toate infracţiunile de care ne ocupăm sunt susceptibile de săvârşirea în participaţie (coautorat, instigare, complicitate).
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică de drept privat cât şi statul în cazul bunurilor, ce fac obiect exclusiv al proprietăţii publice, în cazul unor infracţiuni (tâlhărie, distrugere) putem distinge un subiect pasiv principal cât şi un subiect pasiv secundar sau adiacent.
2.3. Latura obiectivă
Elementul material al laturii obiective a infracţiunilor contra patrimoniului constă dintr-o acţiune sau inacţiune. Uneori elementul material se înfăţişează sub forma unei singure acţiuni, alteori sub forma a două sau mai multe acţiuni alternative sau cumulative.
Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei pagube în patrimoniul unei persoane fizice şi juridice private, ori al unei persoane juridice publice. La unele infracţiuni contra patrimoniului pe lângă consecinţele care formează urmarea imediată a infracţiunii pot să existe şi consecinţe subsecvente ale infracţiunii (urmări grave sau deosebit de grave) care vor fi cuprinse în conţinutul agravat al infracţiunii.
Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care, la unele infracţiuni (de exemplu distrugerea) rezultă din materialitatea faptei, la altele fiind necesară dovedirea acestei legături.



2.4. Latura subiectivă
Infracţiunile contra patrimoniului se săvârşesc, de regulă, cu intenţie (directă sau indirectă) şi în mod excepţional din culpă pentru infracţiunea de distrugere din culpă. Conţinutul subiectiv este caracterizat la unele infracţiuni prin indicarea scopului sau existenţa relei-credinţe.
Mobilul infracţiunilor contra patrimoniului , fără a fi conturat expres în lege, are rezonanţă asupra individualizării pedepsei.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one